La 2 ianuarie 1492, asediat de armatale castiliene, regele Boabdil capitulează în faţa lui Ferdinand Catolicul. Regatul său, constituit în 1232, odată cu dislocarea imperiului almohavizilor, controla Cordoba, Sevilla şi Jaen, oraşe pe care creştinii le-au reluat treptat. După 1270, Granada rămăsese ultimul teritoriu musulman din Spania.
Andaluzia zilelor noastre este un renumit loc turistic. În ghidurile de voiaj şi broşurile distribuite în hoteluri nu gloria Spaniei catolice este cântată, nici epopeea cavelorilor de Santiago sau de Calatrava, ci cântecul de jale al regelui Boabdil. La Cordoba, nu catedrala este vizitată, ci moscheea: este vorba totuşi de acelaşi edificiu, consacrat însă cultului creştin. Regatul Granadei – Al Andalus – simbolizează o Spanie musulmană, rafinată, dinamică şi tolerantă, opusă de regulă statelor creştine vinovate de cruciade, inchiziţii şi obscurantism.
Dacă moscheea din Cordoba este atât de celebră, această se datorează faptului că reprezintă o minune arhitecturală. Cine nu e sedus la Granada de palatele nasride sau de grădinile de la Alhambra? Civilizaţia hispano-musulmană a fost strălucită: în Spania, arabii au învăţat să stăpânească apa; producţia lor artizanală, de la piele până la mătase, era remarcabilă; ei sunt cei care au reînviat medicină hipocratică pe care Occidentul o uitase.
Cu toate acestea, a descrie Spania musulmană drept un model de coexistenţă paşnică între religii ţine de ficţiune. “Legenda, observă Manuela Martin, a impregnat discursul politic şi a devenit un argument retoric comod pentru a afirmă caracterul binefăcător al deschiderii către alte culturi. Mitul funcţionează tocmai pentru că astazi avem nevoie de el.” În contextul actual al unei Europe care numără o puternică minoritate musulmană, prezentarea islamului drept inevitabil paşnic pare liniştitoare. Ce spune însă istoria?
Jello Shot Recipe
Acum 4 ani
