Al Andalus: mitul toleranţei musulmane

La 2 ianuarie 1492, asediat de armatale castiliene, regele Boabdil capitulează în faţa lui Ferdinand Catolicul. Regatul său, constituit în 1232, odată cu dislocarea imperiului almohavizilor, controla Cordoba, Sevilla şi Jaen, oraşe pe care creştinii le-au reluat treptat. După 1270, Granada rămăsese ultimul teritoriu musulman din Spania.

Andaluzia zilelor noastre este un renumit loc turistic. În ghidurile de voiaj şi broşurile distribuite în hoteluri nu gloria Spaniei catolice este cântată, nici epopeea cavelorilor de Santiago sau de Calatrava, ci cântecul de jale al regelui Boabdil. La Cordoba, nu catedrala este vizitată, ci moscheea: este vorba totuşi de acelaşi edificiu, consacrat însă cultului creştin. Regatul Granadei – Al Andalus – simbolizează o Spanie musulmană, rafinată, dinamică şi tolerantă, opusă de regulă statelor creştine vinovate de cruciade, inchiziţii şi obscurantism.

Dacă moscheea din Cordoba este atât de celebră, această se datorează faptului că reprezintă o minune arhitecturală. Cine nu e sedus la Granada de palatele nasride sau de grădinile de la Alhambra? Civilizaţia hispano-musulmană a fost strălucită: în Spania, arabii au învăţat să stăpânească apa; producţia lor artizanală, de la piele până la mătase, era remarcabilă; ei sunt cei care au reînviat medicină hipocratică pe care Occidentul o uitase.

Cu toate acestea, a descrie Spania musulmană drept un model de coexistenţă paşnică între religii ţine de ficţiune. “Legenda, observă Manuela Martin, a impregnat discursul politic şi a devenit un argument retoric comod pentru a afirmă caracterul binefăcător al deschiderii către alte culturi. Mitul funcţionează tocmai pentru că astazi avem nevoie de el.” În contextul actual al unei Europe care numără o puternică minoritate musulmană, prezentarea islamului drept inevitabil paşnic pare liniştitoare. Ce spune însă istoria?



Dacă a existat o recucerire creştină, aceasta se datorează faptului că, în prealabil, a existat o cucerire musulmană. Reconquista este o întreprindere îndelungată (şapte secole), marcată în cele două tabere de o alternanţă de înaintări şi regresiuni. Este o istorie complicată, în care motivele religioase şi politice au contat la fel de mult ca şi factorii religioşi. Pe întreagă sa durată, ca şi în Orient pe vremea cruciadelor, s-au petrecut războaie între creştini, războaie între musulmani, musulmani care se aliază cu creştini şi invers. Studierea în profunzime a Reconquistei reclamă un simţ al cronologiei şi al nuanţei. Rămânând însă la cadrul general, e vorba totuşi de o înfruntare între Islam şi creştinătate.

Din secolul al VIII-lea până în secolul al XI-lea – prima perioadă -, Islamul se află într-o poziţie ofensivă. În 711, musulmanii debarcă din Africa de Nord. Odată cu înfrângerea vizigoţilor, peninsula este în totalitate ocupată. Invadatorii trec Pirinieii, însă sunt opriţi, în 732, la Poitiers. Retrăgându-se spre sud, se opresc în Spania.

Din secolul al XI-lea până în secolul al XII-lea – a doua perioadă -, creştinii şi musulmanii se află într-o poziţie de echilibru. În 1031, califatul de la Cordoba este fărâmiţat în cincisprezece regate rivale. La nord, regatele creştine se organizează: Portugalia, Leon, Castilia, Navara, Aragon, Catalunia. Castilianii ajung până la Tago şi Alfons al VI-lea recucereste oraşul Toleda în 1085. Cavalerii francezi şi burgunzi participă la luptă, iar Lisabona este eliberată de o flotă flamandă: o cruciadă pe teritoriul Europei. În 1086, apare un nou val de invadatori. Veniţi din Maroc şi Mauritania, almoravizii clădesc un imperiu şi controlează jumătate din peninsulă. În 1172, când puterea almoravidă se dezagrega, noii cuceritori, almohazi, debarcă din Măroc. În 1198 îi infrang pe creştini la Alarcos.

Din secolul al XIII-lea până în secolul al XV-lea – a treia perioadă -, creştinii preiau iniţiativa. În 1212, bătălia de la Las Navas de Tolosa marchează o cotitură: suveranii Portugaliei, Navarei, Castiliei şi Aragonului obţin o victorie comună care dă o lovitură de graţie almohazilor. În 1229, Jacob I de Aragon recucereşte Balearele. Oraşele din sud cad, unul câte unul, în mâinile creştinilor: Cordoba în 1236, Valencia în 1238, Sevilla în 1248, Cadix în 1270. Nu mai rămâne decât Granada, care va rezista timp de două secole. La 2 ianuarie 1492, recucerirea ia sfârşit.

În secolul al X-lea, califatul Cordobei acoperă trei sferturi din Spania actuală: cei cinci milioane de locuitori ai săi sunt în majoritate musulmani. Către anul 900, Andaluzia este pe trei sferturi creştină; spre anul 1000, doar un sfert dintre locuitorii săi sunt creştini. Câţi să fi fost arabii din prima invazie? Conform surselor, cifrele oscilează între 25000 şi 50000 de luptători. Aşadar, în lipsa unei invazii masive, populaţia creştină este adusă în situaţia să adere la islamism. Sunt oare convertirile obţinute prin persuasiune sau prin constrângere?

Unele dintre ele au loc de bunăvoie: şi aici, e vorba de tainele sufletului. Dar este folosită şi violenţa. Mai cu seama de către almoravizi şi almohazi, care îi persecută deopotrivă pe creştini şi pe evrei. În 1086, populaţia creştină din Ronda se retrage în munţi şi rezistă unsprezece ani. În 1102, creştinii din Valencia fug în numar mare către Castilia, la fel cei din Sevillia, în 1146. Almoravizii deportează sate întregi de creştini recalcitranţi în Africa de Nord. Teologul evreu Maimonide trebuie să se prefacă a îmbrăţişa credinţa musulmană înainte de a se putea exila. Coerciţia exercitată de administraţia musulmană şi-a jucat şi ea rolul: pentru a putea scăpa de impozitul pe cap de om si de impozitul funciar datoriat de nefideli, mulţi au ales convertirea.

De unde şi această constatare: în regatul Granadei, ca în întreaga Spanie musulmană, pluralismul religios există, dar există pe bază de inegalitate. Cine nu-i musulman e supus la numeroase discriminări, în toate domeniile vieţii sociale. Creştinii – mozarabii – au statul de dhimmi, ceea ce înseamnă ca sunt protejaţi. Protecţie precară în realitate. Dacă nu achită taxele la care sunt constrânşi, riscă sclavia sau moartea. Creştinii sunt obligaţi să poarte veşminte distinctive. Le este interzis să deţină arme sau să călărească. Datorează ospitalitate gratuită oricărui musulman. Pe drumurile publice trebuie să le facă loc musulmanilor. Atunci când îşi construiesc o casă, aceasta trebuie sa fie mai scundă. Cultul lor este autorizat, dar nu pot înălţa o biserică nouă şi nu pot nici să tragă clopotele, să efectueze procesiuni sau să expună crucea sau vinul. Orice prozelitism este reprimat. Musulmanul care se converteşte pe ascuns la creştinism riscă pedeapsa cu moartea.

“Situaţia în care sunt puşi creştinii mozarabi, spune Philippe Conrad, are ca scop slăbirea comunităţii lor şi încurajarea convertirilor.” Nu exită toleranţă pentru cei care nu sunt musulmani, ci doar coexistenţă. O coexistenţă care nu are nimic paşnic: clemenţa din al-Andalus este un mit.

Pe toată durata Reconquistei, pe teritoriul creştin au rămas musulmani. Aceşti mudejares se ridică la 3000 în Aragon, 50000 în regatul Valenciei (care depinde de coroana Aragonului), 25000 în Castilia. În 1492, căderea Granadei duce numărul maurilor aflaţi sub jurisdicţia reginei Isabela şi a regelui Ferdinand la 200000. O populaţie săracă, de mici meseriaşi sau muncitori agricoli. Aceşti mudejares rămân oameni liberi şi-şi pot practica religia. Cu toate acestea, foarte rapid se va aplică aceeaşi logică aplicată şi împotriva evreilor. Tot cu scopul de a realiza unitatea spirituală a Spaniei, cu ajutorul Bisericii, Regii Catolici duc o politică de convertire. În 1492, doi membri ai familiei Boabdil s-au convertit la catolicism. Numiţi infanţi ai Granadei, asimilaţi înaltei nobilimi spaniole, ei sunt susţinători înflăcăraţi ai Coroanei. Încă o dată, rasismul – aşa cum îl intelegem azi – este absent. Episcopul de Granada învaţă araba şi îi pune pe clerici s-o înveţe. Editează catehisme în arabă şi în castiliană. Rezultatele sunt totuşi modeste.

În 1500 şi 1501, musulmanii declanşează revolte sever reprimate. Odată instalată liniştea, sunt îndemnaţi fără înconjur să aleagă între convertire şi exil. În 1526, religia islamică este definitiv interzisă. Carol Quintul, care i-a urmat bunicului sau, Ferdinand Catolicul, în 1516, dă pe de altă artă parte ordin Inchiziţiei să nu intervină până când nu este încheiată instruirea creştină a musulmanilor convertiţi, numiţi morisques. O bulă papală confirmă acest moratoriu de 40 de ani. De fapt, aceşti morisques menţineau clandestin practicile islamice. În 1566, la capătul moratoriului, Filiă al II-lea, fiul lui Carol Quintul, reia politică tatălui sau. Morisques se revoltă: din 1568 până în 1570 are loc al doilea război al Granadei. Un război extrem de crud, în care rebelii, distrugând bisericile, vor ataca sistematic preoţii şi călugăriţele. Musulmanii sfârşesc prin a fi învinşi, dar rămân în contact cu turcii din Nordul Africii care reprezintă un pericol permanent pentru navele spaniole. Astfel că, neliniştit pentru coeziunea regatului sau, Filip al III-lea, fiul lui Filip al II-lea, decide expulzarea lor. Din 1609 până în 1614, 300000 vor părăsi Spania pe mare, debarcând în Africa de Nord şi în Imperiul otoman.

“Trebuie să renunţăm la o prejudecată, constată Joseph Perez, aceea a unei Spanii în care cele trei religii ale Cărţii – creştină, musulmană şi evreiască – ar fi trăit în bună înţelegere în primele secole ale dominaţiei musulmane şi apoi în Spania creştină, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.” Politica de asimilare prin converitre masivă a eşuat în privinţa musulmanilor, la fel cum se întâmplase cu evreii. Spiritele nu pot fi forţate: nimeni nu renunţă sub constrângere la cultură şi credinţa sa. Este o lecţie importantă. Cu toate acestea, a-i intenta proces doar Spaniei creştine înseamnă a minţi prin omisiune. La acea vreme, nici o ţara musulmană nu-i tolerează pe creştinii de pe teritoriul sau. Aceeaşi este situaţia şi în secolul XXI în multe ţări musulmane.