luni, 25 ianuarie 2010

În fapt, nu e o confruntare dintre civilizaţii, ci un dialog între ele?

Dle prof. Dr. Mihai Maxim, sunteţi un mare cunoscător al islamului, un nume de rezonanţă internaţională. Permiteţi-mi să vă întreb aşadar ce credeţi că ne desparte pe noi, creştinii, de lumea musulmană şi ce ar trebui să ştim despre această lume pentru ca ea, date fiind circumstanţele actuale, să nu fie o sperietoare pentru noi?

Întrebarea dvs. mă descumpăneşte. Şi iată de ce: am trăit 10 ani în Turcia, ţară musulmană în proporţie de peste 90%, şi în tot acest timp am fost obişnuit să mă gândesc la ceea ce ne uneşte pe noi, creştinii şi musulmanii, şi nu la ceea ce ne desparte. E adevărat, eu am lucrat în mediul universitar, dar n-am stat închis într-un turn de fildeş, ci, prin forţa lucrurilor, am coborât şi în lumea de pe stradă, în bazare, mijloace de transport în comun etc. Mai mult: la casa de oaspeţi a Universităţii din Istanbul, unde am rezidat în ultimii 7 ani, am convieţuit cu un bătrân de peste 70 de ani, unchiul Mehmet, cu studii elementare, electrician, şi paznic, scrupulos în îndeplinirea îndatoriilor sale de musulman şi care, în unele seri de restrişte, îşi scotea cavalul, mângâindu-mi sufletul. Ei bine, în toţi aceşti ani nu s-a pus nici o dată problema, nici la nivelul profesorilor, nici la nivelul unchiului Mehmet, că ar exista între noi deosebiri religioase atât de mari, încât să părem oameni diferiţi. Poate doar lungul post al Ramazanului, cu abstinenţă de la mâncare, băutură şi fumat, de la răsăritul până la apusul soarelui, timp de o lună de zile, ne aducea aminte de unele diferenţe dintre noi, deşi, pe de o parte, şi noi, creştinii, avem tradiţia posturilor, iar, pe de altă parte, destul de mulţi profesori şi membri ai personalului administraţiei de la Istanbul nu ţineau cu stricteţe acest post al Ramazanului, întâlnindu-se şi în această perioadă normal la cantină.

Islam Religia Păcii

Musulmanii se laudă cu religia lor Islamică spunând că este „Religia Păcii” dar dacă analizăm puțin așa zisa religie a păcii vom observa ca este defapt religia terorii și că este destul de similară cu religia iudaică a evreilor. La fel ca și evreii, musulmanii dacă ar putea, ar omorâ pe toată lumea. Deși evreii nu sunt prieteni cu arabii și se consideră dușmani de moarte în Orientul Mijlociu, ambii fac parte din aceeași rasă, Rasa Semită. În Europa însă, există totuși o alianță puternică între evrei și arabi, ambii luptând împotriva Creștinismului și a oamenilor cu ascendență europeană în general fie că sunt creștini, altă religie sau ateiști.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Corectitudinea istorica



Ce e Istoria? O fraza de dansii inventata... Asa pare sa parafrazeze Jean Sevilla, invitandu-ne sa terminam o data cu trecutul unic, lipsit de nuante, plin de clisee. Printr-o corectitudine istorica necesara sa invatam sa judecam evenimentele trecutului în contextul ideilor valabile în epoca respectiva, iar nu aplicand conceptul actual generalizat pana la sufocare de corectitudine politica. Un concept care paraziteaza grav discursurile politice si mediatice, care inhiba si perpetueaza falsificarea trecutului. Analizarea Istoriei dupa criteriile epocii actuale nu are nici un sens, ceea ce alta data era numit obscurantism, imperialism, colonialism, rasism, fascism sau sexism nu mai trebuie privit si judecat dupa criteriile noastre de azi. Scopul autorului este sa ne lamureasca in privinta diverselor idei false care ne-au fost inoculate. Legendele si miturile au impregnat Istoria si Memoria cu minciuni si adevaruri contrare. Pentru ca o natiune sa fie unita – arata Sevillia – are nevoie de un trecut comun netrunchiat, pe care sa invatam sa-l cunoastem asa cum a fost si sa-l iubim ca atare. In caz contrar, avem de-a face doar cu o comunitate de interese, materialista, individualista, fara credinta si fara lege. De la istorie la memorie si inapoi, fiindca „o natiune este o comunitate de vise“. Un parcurs semnificativ si clarificator, la nivel accesibil, prin istoria Frantei, care ne ajuta sa intelegem mai bine si istoria României.

www.jihad.com – de Thomas L. Friedman

Un punct de vedere interesant al lui Thomas L. Friedman: arabii, musulmanii în general ar trebui să lupte contra jihadiştilor şi ideilor lor. De ce nu o fac? De ce au acest ataşament oficial căldicel la ideea luptei antiteroriste dar se indignează doar de interzicerea construirii minaretelor în Elveţia şi nu le pasă de civilii musulmani care sunt ucişi în ţările lor? Le este teamă sau de fapt sunt de acord şi susţin ideile jihadistilor numai că nu o pot spune deschis? Este taqqyiah legea de bază a relaţiilor lumii islamice cu celelalte ţări? Dacă există, unde sunt liderii politici şi intelectualii musulmani antiterorişti?

Sura 2: Al-Baqara (“Vaca”), versetele 75-140

Comentariul aparține lui Robert Spencer de la JihadWatch

Versetele 75-105 continuă critica la adresa evreilor. Când citim declaraţiile liderilor Hamas sau ale lui Mahmoud Ahmadinejad la adresa Israelului, nu trebuie să uităm că aceştia văd Israelul şi pe evrei prin prisma Coran-ului. Ei au învăţat, presupunând că au studiat Coran-ul, că evreii sunt cei mai perverşi şi mai vinovați – în acelaşi timp cei mai vicleni și mai persistenţi – dușmani ai lui Allah, ai lui Mohamed și ai musulmanilor.

În versetul 75 Allah îi întreabă pe musulmani cum de pot spera că evreii vor ajunge să creadă în Islam, din moment ce ”o parte dintre ei obișnuiau să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, apoi au luat deprinderea de a-l schimba cu bună-știinţă, chiar și după ce l-au înţeles?” În al său Tafsir Anwar al-Bayan, muftiul indian al secolului XX Muhammad Aashiq Ilahi Bulandshahri notează că unii comentatori “au menţionat că versetul se referă la falsificarea Torei. Învăţaţii evrei obișnuiau să primească mită de la oameni pentru a falsifica anumite dispoziţii/porunci astfel ca textul să corespundă cu dorinţele lor.” Făcând trimitere și către versetul 79, Bulandshahri spune că evreii “comit un dublu păcat prin modificarea scripturii lui Allah și prin acceptarea mitei.” Iată o viziune tradiţionalistă: Tafsir al-Jalalayn spune că evreii “au modificat descrierea Profetului in Tora, la fel și versetul lapidării, plus alte detalii și le-au rescris altfel de cum au fost ele revelate.”

În aroganţa lor se gândesc că vor fi în iad doar pentru câteve zile (v. 80). Bukhari relatează că după ce Mohamed a supus evreii din Khaibar, o oază din Arabia, aceștia au fript o oaie pentru Profetul Islamului – și au otrăvit-o. Simțind stratagema lor, el i-a adunat și i-a luat la întrebări. Aceștia i-au răspuns: ”Noi vom fi în iad pentru puţin timp, dar apoi voi (musulmanii) ne veţi lua locul.” Mohamed a replicat cuprins de indignare: ”Să fiţi blestemați și batjocoriţi în iad! În numele lui Allah, noi nu vă vom lua locul acolo niciodată.” și astfel a făcut cunoscut că știa de complotul lor de a-l otrăvi.

God’s Crucible: Islam and the making of Europe

David Levering Lewis este profesor de istorie la New York University. A castigat doua premii Pulitzer pentru biografia (in doua volume)lui W.E.B. Du Bois. Este de asemenea posesorul premiului Bancroft (in 1994) si a premiului Francis Parkman. Din 2002 este presedintele Society of American Historians; mai este fellow al American Academy of Arts and Sciences si al American Philosophical Society.

Este deci o somitate in materie de istorie. Ultima sa carte God’s Crucible: Islam and the making of Europe, 570 to 1215, ce a aparut la editura Norton in 2007, este o lucrare ce are multa simpatie (sa folosesc un termen atenuator) pentru islam si musulmani. Idolul lui Lewis este Abd al-Rahman, un print sirian ce a domnit in Spania musulmana intre 756 si 788. Rahman este cel care a construit marea moscheie din Cordoba, de care pomeneste Jean Sevilla. Iata o parte dintr-o revista a cartii lui Lewis ce a aparut in The New Yorker, sub semnatura lui Juan Aconcella:
http://www.newyorker.com/arts/critics/books/2008/02/04/080204crbo_books_acocella?currentPage=all

“Rahman a fost fondatorul faimoasei convivencia din Spania musulmana. Tradus literal, acest cuvant inseamna traind impreuna, in ciuda tuturor diferentelor, iar aceasta idee este centrul de foc al cartii God’s Crucible. Cred ca acesta a fost motivul pentru care a ales Lewis sa scrie despre Spania musulmana. El nu este un arabist. A devenit foarte cunoscut pentru biografia in doua volume a lui W. E. B. Du Bois (1993 si 2000), biografie ce a cucerit doua premii Pulitzer, cate unul pentru fiecare volum. Dar aceasta carte, daca nu este despre arabi, este despre justitie rasiala, si de aceea Lewis il admira pe Rahman, pentru sustinerea unei asemenea justitii. In orice caz, asa cum arata autorul, convivencia a avut limitele ei bine definite. Nu a fost doar o politica umana – un act de obedienta fata de Coran (”Nu trebuie sa fie nimic obtinut prin constrangere in religie”) si un mod de a fi civilizat – dar a fost si un exemplu de Realpolitik. Iberia era un amalgam de grupuri etnice si religioase (dupa cucerirea arabo-musulmana,n.t.). Toleranta, ceea ce s-ar putea chema acum multiculturalism, era mult mai probabil sa tina impreuna aceste grupuri decat conversia fortata. Mai mult decat atat, convivencia nu a implicat niciodata o egalitate completa. In perioada de inceput, au fost impuse un numar de restrictii atat asupra evreilor cat si asupra crestinilor. Ei trebuiau sa poarte insigne de identificare. Ei nu puteau sa faca prozelitism, si le era impus sa se roage in liniste. Casele lor nu puteau sa intreaca in inaltime casele musulmanilor. Cel mai important, ei trebuiau sa plateasca o taxa foarte grea, numita jizya. In timp, multe dintre aceste reguli (dar nu si cea privind taxa) au disparut. In special evreilor li s-a ingaduit sa intre in serviciul public ca scribi, functionari, consilieri. Ei – scrie Lewis – i-au invatat pe musulmani cum sa guverneze. Varsta de aur a Al Andalus, spune Lewis, a fost si varsta de aur a Sefarad, a evreilor sefarzi. Dar chiar si aceia care nu au avut cariere stralucitoare au gasit ca insignele si taxele erau preferabile conversiei fortate sau mortii. In cele din urma, multi evrei si crestini s-au convertit, probabil, in multe cazuri ca sa evite taxa. La sfarsitul secolului al optulea, vasta majoritate a populatiei din peninsula Iberica era crestina. Doua sute de ani mai tarziu, majoritatea era musulmana.

Al Andalus: mitul toleranţei musulmane

La 2 ianuarie 1492, asediat de armatale castiliene, regele Boabdil capitulează în faţa lui Ferdinand Catolicul. Regatul său, constituit în 1232, odată cu dislocarea imperiului almohavizilor, controla Cordoba, Sevilla şi Jaen, oraşe pe care creştinii le-au reluat treptat. După 1270, Granada rămăsese ultimul teritoriu musulman din Spania.

Andaluzia zilelor noastre este un renumit loc turistic. În ghidurile de voiaj şi broşurile distribuite în hoteluri nu gloria Spaniei catolice este cântată, nici epopeea cavelorilor de Santiago sau de Calatrava, ci cântecul de jale al regelui Boabdil. La Cordoba, nu catedrala este vizitată, ci moscheea: este vorba totuşi de acelaşi edificiu, consacrat însă cultului creştin. Regatul Granadei – Al Andalus – simbolizează o Spanie musulmană, rafinată, dinamică şi tolerantă, opusă de regulă statelor creştine vinovate de cruciade, inchiziţii şi obscurantism.

Dacă moscheea din Cordoba este atât de celebră, această se datorează faptului că reprezintă o minune arhitecturală. Cine nu e sedus la Granada de palatele nasride sau de grădinile de la Alhambra? Civilizaţia hispano-musulmană a fost strălucită: în Spania, arabii au învăţat să stăpânească apa; producţia lor artizanală, de la piele până la mătase, era remarcabilă; ei sunt cei care au reînviat medicină hipocratică pe care Occidentul o uitase.

Cu toate acestea, a descrie Spania musulmană drept un model de coexistenţă paşnică între religii ţine de ficţiune. “Legenda, observă Manuela Martin, a impregnat discursul politic şi a devenit un argument retoric comod pentru a afirmă caracterul binefăcător al deschiderii către alte culturi. Mitul funcţionează tocmai pentru că astazi avem nevoie de el.” În contextul actual al unei Europe care numără o puternică minoritate musulmană, prezentarea islamului drept inevitabil paşnic pare liniştitoare. Ce spune însă istoria?