Relaţia dintre femei şi Islam este un subiect extrem de controversat. Pe de o parte există o percepţie larg răspândită conform căreia credinţa le-ar oprima şi chiar persecuta pe femei, pe de altă parte, există argumente în legătură cu drepturile femeilor de a se afirma în moduri care diferă de modelele de autoafirmare feminină din societăţile nonmusulmane.
Problema este complicată prin interacţiunea dintre istorie, religie, cultură şi politică. Evident femeile reprezintă 50% dintre musulmani. Cu toate că musulmanii, atât bărbaţi, cât şi femei sunt de acord că Islamul reprezintă o aceeaşi religie indiferent de genul aspirantului, datele sociologice ne spun altceva. Legea islamică a instituţionalizat un sistem bazat pe existenţa unei familii extinse patriarhale. Legea islamică privilegiază familia faţă de alte instituţii: legile moştenirii, favorizând bărbaţii faţă de femei, sunt înscrise în Coran, alături de alte prevederi discriminatorii, cum ar fi inferioritatea mărturiei unei femei în cadrul anumitor prevederi juridice.
Cu toate acestea, legea nu reprezintă întotdeauna o călăuză de nădejde pentru practica socială reală: sclavia şi concubinajul, practicate pe scară larga largă în perioada precolonială, reprezintă de asemenea subiectul unor prevederi juridice detaliate şi, deşi permise în conformitate cu legea islamică (sharia), au dispărut amândouă.
Protejarea familiei patriarhale şi a capitalului simbolic pe care aceasta îl deţine sub forma virtuţii feminine este profund înrădăcinat în semantica islamului: cuvântul „haram” (sacru, interzis, tabu) are aceeaşi rădăcină ca şi „harim” (parte din locuinţă rezervată femeilor) şi „mahram” (grup de rude ale femeii cu care aceasta nu se poate căsători şi este liberă să se întovărăşească). În polemici repetate autorii islamici pun în contrast femeia musulmană virtuoasă cu omoloaga ei occidentală sau occidentalizată – dezgolită, lipsită de virtute, coruptă.
Epoca modernă a avut un serios impact asupra sistemului social islamic. În acelaşi timp locul familiei în sistemul social rămâne central pentru sentimentul musulman al identităţii. Rolurile în familie au fost întotdeauna elemente fundamentale ale identităţii musulmane; astfel problema femeii şi a rolului şi locului ei în societate este centrală.
Izolarea femeilor este una dintre cele mai persistente imagini asupra societăţii musulmane pentru imaginaţia occidentală. Această imagine reflectă o realitate şi un principiu de bază al sistemului social islamic[1]; cu toate aceste, forma pe care o ia această izolare variază în funcţie de locaţia geografică şi diferenţele culturale, statusul social şi alţi factori.
Tradiţionaliştii afirmă că Profetul a îmbunătăţit în mare măsură situaţia femeilor arabe din vremea sa, garantându-le drepturi fundamentale în cadrul căsătoriei, drepturi care le erau refuzate femeilor din epoca Ignoranţei. După Islam, femeilor li s-au acordat drepturi garantate de moştenire, sub umbrela de protecţie a familiei. Soţul femeii a fost obligat să o întreţină pe aceasta şi pe copii ei. Deşi poligamia a fost permisă, bărbatul a fost limitat la patru soţii, dintre care fiecare trebuie tratată egal.
În Islam, nu este vorba despre nici un fel de inegalitate spirituală. Coranul se adresează, în mod explicit, atât femeilor cât şi bărbaţilor, iar femeile vor fi responsabile în Ziua Judecăţii de Apoi pentru acţiunile lor, la fel ca şi bărbaţii. Acestea fiind spuse, trebuie să adăugăm că există numeroase versete care dovedesc inferioritatea juridică a femeilor: moştenirea unei femei este o jumătate din cea a fraţilor ei[2], mărturiile a două femei sunt egale cu cea a unui bărbat[3], un soţ poate pedepsi aspru, din punct de vedere fizic, o soţie nesupusă, ca măsură ultimă când altele au eşuat[4], bărbatul musulman se poate căsători cu femei nemusulmane, nu şi femeia.
Feministele moderne, care doresc să depăşească aceste poziţii, întâlnesc totuşi un obstacol teologic. Ca inalienabil cuvânt al lui Dumnezeu, Coranul este considerat ca nefiind interpretabil: pentru majoritatea musulmanilor spiritul este ferm ancorat în literă. Autoarele feministe sunt silite de logica poziţiei lor să rupă textul de spirit, în favoarea unei doctrine flexibile, care conduce, în mod inevitabil la recontextualizarea cărţii sfinte a islamului.
După cum consideră moderniştii, Coranul a fost revelat la un anumit moment şi într-un context social dat. Ţelul lor este acela de a reinterpreta spiritul prevederilor acestuia în lumina realităţilor moderne. De exemplu versetul care legiferează poligamia susţine că soţului îi este permis să aibă patru soţii numai dacă le poate trata egal. Moderniştii susţin că, deşi este posibil să tratezi din punct de vedere economic egal toate cele patru soţii, sentimentale nu pot fi împărţite la fel ca banii, prin urmare inevitabil se va ajunge la situaţia în care soţul îşi va iubi inegal soţiile deci versetul respectiv este un mod subtil de a spune că este imposibil să ai mai mult de o soţie.
Egalitatea a devenit cuvântul cheie atunci când se vorbeşte despre problema femeii. Egalitatea se referă la posibilităţi, opţiuni, drepturi şi nu la asemănări cum susţin cei ce vor să trivializeze ideea. Un alt termen frecvent folosit este cel de status. Inferioritatea, o idee larg răspândită în legătură cu obiecţiile femeilor musulmane privind status-ul lor, nu atinge problema. Fatima Mernisi[5] considera că reala problemă este una de subjugare. Cu alte cuvinte, societatea nu reflectă poziţii ideologice în legătură cu status-ul femeilor pentru buna ei funcţionare, ci mai degrabă reflectă structuri de putere.
Ideea complementarităţii este folosită cel mai adesea când se discută despre înţelegerea islamică a rolurilor femeilor şi bărbaţilor în societate. Înzestrările şi însuşirile lor diferite presupun roluri sociale diferite, iar Dumnezeu i-a înzestrat pe fiecare în aşa fel încât să exceleze în domeniul care îi este propriu. Bărbaţii sunt mai puternici şi mai inteligenţi, de acea ei sunt susţinătorii căminului, şi trebuie să muncească pentru a-şi întreţine familia. Femeile sunt mai intuitive si mai sensibile, de aceea ele au grijă de copii.
Aceste presupuneri sunt, conform autoarelor feministe constructe culturale care sunt create pentru a menţine puterea masculină şi a o controla pe cea feminină. Interesant de observat este că viziunea islamului asupra societăţii este bazată pe ideea unei puteri şi nesupuneri feminine care trebuie stăvilită.
Relaţia soţului cu familia sa este o oglindire a relaţiei Creatorului cu lumea. Aceasta este o reflecţie a ordinii naturale a lucrurilor (care au ecou în diferenţele biologice dintre bărbat şi femeie – diferenţe şi însuşiri menţionate în paragraful anterior). Căsătoria este, în cadrul islamului, contractuală, şi având în vedere că aceste contracte sunt negociabile, moderniştii au argumentat că dezechilibrele juridice pot fi contracarate prin prevederi contractuale specifice, urmărind de exemplu pilda strănepoatei Profetului, Sukayna bint Hussein, al cărei contract stipula faptul că soţul ei trebuie să rămână monogam. Cu toate acestea nu toate şcolile juridice acceptă acest drept al femeilor de a stabili termenii contractului în acest fel şi oricum capacitatea ei de a proceda astfel este probabil să fi fost cu putinţă datorită puterii şi statutului familiei din care făcea parte. Acelaşi lucru se întâmplă şi în lumea modernă: femeile din clasele superioare sunt adesea scutite de nesiguranţa şi neliniştile trăite de cele din clasa de jos.
Căsătoria este prescrisă în mod categoric în Islam, iar tinerii sunt încurajaţi să se căsătorească cât mai devreme, în ideea explicită de a evita tentaţia şi ispitele. Conform Sharia contractul de căsătorie este un contract juridic consfinţit de legea divină. Nu este, ca în creştinism, un jurământ. Tutorele femeii angajează căsătoria din partea acesteia. Se presupune că interesul unei femei musulmane este asigurat prin dota pusă la dispoziţie de către soţ, care rămâne în posesia ei chiar şi dacă acesta iniţiază divorţul. Dacă soţia iniţiază divorţul îşi sacrifică dota. Soţul are dreptul la divorţ prin „talaq”, repudiere sau declaraţie unilaterală. El trebuie să rostească de trei ori formula „Divorţez de tine”. De obicei, un bărbat va obţine custodia copiilor lui mai mari de şapte ani (pentru băieţi) şi nouă ani (pentru fete).
Prăbuşirea majorităţii statelor musulmane în faţa puterii militare europene, în timpul epocii coloniale, a făcut din familie principalul refugiu pentru identitatea islamică. Legislaţia familiei constituia miezul Sharia: datorită rezonanţelor ei sacre, guvernele reformatoare erau reticente în a se atinge de ea, în ciuda schimbărilor introduse în domeniul legislaţiei civile, comerciale şi penale. Atunci când reformele au fost introduse, ele au fost percepute de tradiţionalişti ca venind din partea unui Occident ostil.
Ca şi în cazul altor lucruri cu încărcătură politică din islamul contemporan, disputa care înconjură vălul este alimentată de perspective diferite asupra unui trecut exemplar. Veşmântul islamic standardizat, nu are nici un fel de precedente istorice speciale, deşi el se conformează la modul general ideilor de modestie feminină extrase din Coran. Se susţine (de către cele care le poartă) că ele ar fi similare costumelor purtate de către soţiile lui Mahomed. Această tradiţie a apărut în rândul femeilor afiliate Frăţiei Musulmane (Surorile Musulmane) în perioada anilor treizeci.
Mulţi analişti insistă asupra faptului că adoptarea vălului departe de a exprima asumarea, de către femei, a atitudinilor patriarhale, poate reprezenta, în realitate, contrariul, facilitând o nouă mobilitate socială care le îngăduie femeilor să „invadeze” spaţiile publice, rezervate anterior bărbaţilor. Prin adoptarea vălului o femeie poate sfida autoritatea patriarhală. Autoritatea faţă de care ea consideră că este răspunzătoare nu mai este aceea a tatălui sau soţului, ci aceea a lui Dumnezeu.
Acest punct de vedere este totuşi departe de a fi universal. Există studii care arată că este mai probabil ca femeile care nu poartă vălul să fie angajate în activităţi în afara casei şi interesate de educaţia superioară. Există femei pentru care adoptarea vălului reprezintă exercitarea dreptului de a alege şi femei cărora li s-a luat această libertate. În realitate situaţia este foarte complexă, mai complexă decât aceste alternative sugerează. Atât în ţările musulmane, cât şi în cele nemusulmane vălul a devenit un marcaj simbolic al identităţii culturale, un semn distinctiv prin care se consideră că femeia musulmană îşi proclamă loialitatea religioasă şi politică.
Feministele musulmane afirmă că nu există un Islam ca atare, ci mai de grabă nişte interpretări masculine reacţionare ale credinţei, care sunt invocate pentru a justifica atitudini patriarhale. Logica acestei poziţii intră în mod inevitabil în contradicţie cu anumite prevederi discriminatorii din textul divin al Coranului. O hermeneutică modernă, care statuează că prevederile coranice sunt mai degrabă tributare momentului istoric decât absolute, devine necesară pentru a putea fi rezolvată contradicţia dintre egalitatea spirituală şi inegalitatea juridică. Cele mai mari obstacole cu care se confruntă feministele musulmane sunt culturale şi istorice: feminismul este perceput ca provenind dintr-o sursă ostilă.
O strategie de dezamorsare a acuzaţiei conform căreia criticul feminist musulman al atitudinilor islamice este pur şi simplu un lacheu de inspiraţie occidentală este abordarea „feministă indigenă” adoptată de mai multe autoare, în special marocana Fatima Mernisi şi Leila Ahmed, născută în Egipt. Ambele autoare văd o contradicţie între principiile etice ale islamului, cu angajarea acestuia în favoarea unei justiţii sociale, indiferent de sex, şi restricţiile cărora femeile musulmane le-au căzut pradă. Ele susţin că femeile din vremea Profetului erau relativ libere. Ele participau la viaţa publică, dacă nu chiar la luptă, şi erau active în cadrul mişcării islamice de început. Potrivit tradiţiei Khadija, soţia de nădejde a profetului era femeie de afaceri, iar Aisha[6], soţia favorită, fiica tovarăşului său Abu Bakr, a devenit sursa a numeroase hadith. Rolul ei ca sursă de hadith este atât de important încât se spune că Profetul le-ar fi spus musulmanilor ca „au primit jumătate din religia lor de la o femeie”.
Mernisi confirmă prin documente tensiunile personale dintre Aisha şi Abu Huraira, un adept al Profetului (care se situează în fruntea unor mari serii de transmiţători de hadith) văzând în el sursa a numeroase hadith antifeministe care au ajuns, până la urmă, de uz curent. Metoda lui Mernisi[7] împărtăşeşte din aceea a islamiştilor, o tendinţă de remitologizare a societăţii, ambele părţi citând în mod selectiv dovezile care le confirmă argumentele.
Feminista egipteană Nawal al-Sa’dawi argumentează împotriva ideii că locul firesc al femeii este în casă şi corupţia s-ar răspândi dacă femeile ar fi încurajate să caute de lucru în afara casei aducând în atenţie situaţia concretă în care se află multe dintre femeile din Egipt. Ea susţine că nu a auzit nici un bărbat, adept al opiniei tradiţionale menţionate mai sus, obiectând când femeile muncesc de dimineaţa până seara la câmp. Aceste femei de la ţară, care nu au adoptat niciodată vălul (şi care reprezintă un procent semnificativ din populaţia ţării) par a fi total ignorate în disputele privitoare la locul femeii în societate şi feminitate.
„Does this mean that these men think these millions of Egyptian women have abandoned their feminity which nature has given them, and are exposed to moral corruption or lack of protection for their religion and honor? If so, why have these men kept quiet?... Why have they not demanded that the peasant women be protected inside the homes and not made to got to work in the fields?”[8]
Această argumentaţie ne aminteşte că, de fapt, pentru marea majoritate a femeilor musulmane „criza” modernităţii a avut un efect neglijabil. Argumentele islamice, sunt în mare proporţie, fenomene din centrele urbane, unde factori economici şi sociali sunt un stimul în spatele respingerii argumentării feministe privind locul femeii în societate. Rolurile economice ale femeii în societate au fost schimbate substanţial şi declaraţia islamiştilor că locul femeii este în casă este un strigăt disperat pentru a se reveni la valorile din trecut (din Coran şi Sunna) unde rolurile economice şi sociale ale bărbaţilor erau clar stabilite. Dar acest fenomen nu este unul care afectează numai lumea islamică.
[1] În joc este onoarea familiei; prin urmare comportamentul (şi independenţa) femeilor trebuie controlată pentru a păstra onoarea masculină.
[5] Sociolog marocan, autoare a mult discutatei lucrări „Beyond the Veil: Male – Female Dynamics în Modern Muslim Society”, Indiana University Press, 1987.
[6] A fost un actor politic important în timpul războiului civil care a urmat asasinării celui de-al treilea calif Uthman, în 656.
[7] Arată Andrew Rippin în „Muslims Their Religious Beliefs and Customs”, Routhledge, London, 2001, p. 271 şi urm.
[8] Nawal al-Sa’dawi, „Qadiyat al-Mar’a al Misriyya al-Siyasiyya wa’l-Jinsiyya”, Cairo, 1977, citată de Valerie J. Hoffman – Ladd în articolul „Polemics on the Modesty and Segregation of Women în Contemporary Egypt”, publicat în „International Journal of Middle East Studies, 19 (1987), citată de Andrew Rippin, op. cit., p. 279.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu